,,Viaţa în conservă"

 ...este posibilă. Nu folosesc la nimic teoriile despre viaţă şi citatele de tot felul. Defapt acum sunt convinsă că se vor trezi câţiva care sa îmi sară în cap spunându-mi că îmi dau prea mult cu părerea. De câte ori nu ai avut şi tu impresia ca stăpâneşti bine teoria şi la partea de practică nu prea dai randament? Cine este vinovat?  Eu aş spune că lipsa de răbdare. Unele lucruri trebuie să se întâmple într-o anumită ordine pentru a fi să zicem ,,plapabile". Trebuie parcurse nişte etape. 

       
   Nu putem avea totul din prima clipa şi de asemnea nu putem pierde tot. Ne rămân convingerile puternice: religioase, politice , sociale, asta ne transforma vieţile în ,,conserve"...şi cam toate conservele sunt la fel, cu termen de valabilitate, depinde doar de lot şi de cumpărători. Este fascinant doar momentul în care cumperi conserva şi te aştepti să găseşti în cutia metalică exact ceea ce este desenat pe ambalaj...dar peştele, boabele de mazăre sau de  porumb nu au aceesşi culoare şi formă cu care ai fost atras la cumpărare când ai privit cutia...îţi rămâne să alegi dacă vrei să savurezi gustul sau vrei să ,,condamni" producătorul produsului. Şi tot tu ai dreptul să faci o reclamă proastă sau bună produsului. 

        
      Aşa cred eu că se întâmplă şi cu anumite convingeri în viaţă...ai rămas cu imagini pe care le critici, le deteşti sau din contră ţi se par potrivite.Te-ai ghidat ani de zile după unele.Dar dacă peste noapte (sau peste mai multe nopţi) te trezeşti că s-a tras linie la un capitol din viaţa ta şi acum ai  altă ,,statură" pe cine rămâne să condamni? De ce să condamni? Pentru că ,,privindu-ţi în oglindă" gândurile şi trăirile, nu poţi să accepţi realitatea.   

        
      Tu ţi-a făcut datoria, ţi-a respectat regulile, ai fost un bun orator în privinţa teoriei...dar ceva a scăpat de sub control. Unde cauţi ţapul ispăşitor? Nu-i prea plăcut să nu ştii ce urmeză mai ales când ai atâtea modele în jur care au reuşit sau care din contră au eşuat băzându-se pe aceleşi teorii. Suntem atât de diferinţi încât nu ne putem permite comparaţii.Niciun model din societate nu este perfect, toţi dar absolut ţoti avem plusuri şi minusuri. Important este să acceptăm ,,lipsa" aceasta de perfecţiune. Chiar dacă modele se aseamănă, nu sunt identice. De ce am condamna pe X şi Y pentru că la un moment de răscruce au luat decizii care ,,nu fac parte din tipare". ,,Gurile rele" vor avea mereu de căutat ,,nod în papura" şi nici ele nu trebuie condamnate, pentru că în orice pretinsă ,,bârfă" există un ,,sâmbure de adevăr", râmâne doar ca acesta să se transforme peste noapte în ,,armăsar nărăvaş"...

          
     Ce va spune lumea? Va spune multe, va căuta detalii până când va apărea ceva şi mai ,,extravagant". Nu îşi păstrează nimeni aceeşi imagine ,,curată" pe tot parcusul vieţi. 

Adesea ajungem să facem alegeri ,,cu inima" fără să trecem prea multe în filtrul raţiunii şi în fond cui i-ar trebui o lume robotizată, în care bifăm pe liste evolţia ,,perfectă"? Este mai grav să abandonăm oamenii dragi când au nevoie de noi decât să îi condamnăm că nu au fost în stare să aibă succes. Un aşa numit ,,prototip" de succes creionat de societate ne va face să obosim înainte de vreme. Orice schimbare în viaţă fie ea cât de mică îţi dă motive să lupti pentru ceva...cu atât mai mult când acel ceva este un copil. 

       
    Cel puţin în primi lui ani de viaţă copilul înseamnă puritate şi bunătate şi învăţare prin joc în care ar trebui să se implice toate familia. Un copil înseamnă motivaţie, dragoste, sacrificiu, reponsbilitate, maturitzare. Dacă a apărut într-un moment ,,nepotrivit"(pentru că aşa se cere în societate) asta nu-i opreşte pe cei din jurul lui să îl transforme într-un moment minunat...mai ales când noi femeile suntem binecuvântate pentru că avem ,,puterea" de a crea. 
Ar fi minunat să reuşim să deschidem ,,conserva" şi să savuram fiecare moment. 

 

Şi dacă...

Dacă aş fi învăţat să lupt cu mine însămi mai din timp, poate că aş fi reuşit să căştig mai multe jocuri de cărţi chiar şi privite aşa fugitiv printre paginile cărţilor.
Jocul se învaţă, poveştie se trăiesc şi apoi se scriu. Ne asumam riscuri şi ne asfixiem cu reguliele înnăscute în această lume.

Brand-urile ne conduc, avem nevoi false şi principii superficiale. Nu mai avem timp. Deşi suntem ignoranţi,  căutăm adesea  mesaje motivaţionale în care să credem...de asta este şi ,,explozia" acesta de fotografii sugestive pe reţelele de socializare.

Ne iluzionăm cu tentaţii morbide. Sănatea este preţioasă  în special cea mintală...până în fundul prăpastiei este dor un pas mic  mai ales că stângăcia nu se iartă mereu. 

Angoasa a coborât peste capetele plecate ale oamenilor ce trec zilnic pe lângă mine şi mai trist e că aşa mă văd şi eu uneori în ochii lor... până unde ne este limita? 

Defapt ştiu...cerul este limita. Şi dacă cerul este limita eu am să evadez din borcan fară să mai privesc cum  timpul se scurge...

  

Un azi frumos

E o alta dimineata cu soare balai care se oglindeste in gemurile vecinilor. Geamuri murdare, plouate si prafuite. Asa este viata la inaltime mai de proasta calitate decat acolo jos unde ne impiedicam de simplitate si banalitati. 

Acum stau intr-un alt cartier, am alti vecini, alte ganduri si planuri. Am inteles ca daca nu existau vecini solidari, nu ar mai fi existat nici barfe. Si in fond din ce traieste omul? Din informatii culese de peste tot. Poate ca uneori din prea multe informatii care ne bulverseaza si ne fac sa ne abatem din drum. 

 Cu doua nopti in urma  am visat sa mergeam cu trenul si ca defapt gresisem trenul in ciuda faptului ca il asteptam in gara de mai bine de 30 de minute. Cica alti ,,barfitori" spun ca daca ai astfel de vise inseamna ca te gandesti la mai multe lucruri in acelasi timp...sa facem asadar ordine in casa, minte si suflet. 

Avem prioritati? Da avem doar ca suntem ,,chiori" si ,,infirmi". Nu la fiecare impuls trimis catre univers va cadea para malaiata in gura lui Natafleata. Ne plangem de mila? Da asta este tipic romanilor. Mancam prea mult si nu stim sa facem economie? Cu siguranta. Ne lamentam si ne punem singuri piedici? Sunt de acord si cu acest lucru. De cate ori ne-am razbunat ,,pe capra vecinului"? Indubitabil ,,fara numar".

Ce ne mai ramane? Ziua de astazi. De ce ar fi banala ziua de astazi cand soarele lumineaza, cand pleci la job, cand ai mintea ocupata, cand ai si amintiri frumoase, cand sunt atatea lucruri de invatat si atatea solutii de cautat pentru probleme existentiale?

Stiu ca pentru unii ziua de astazi este un chin pentru ca au impresia ca poveri grele ii apasa pe umeri, ca sunt blocati in trafic si in ganduri negre. Mereu este loc de mai mult negru si este suficient in vestimentatie ca sa te deprimi. Putintica rabdare cer, doar putintica sau chiar mai multa. Exista planul B,C,D,E...etc...doar alfabetul are atatea litere. 

De ce sa renuntam cand tocmai asta este esenta pe care o tinem in sticluta aia mica. Stiu ca trebuie sa ne supunem si ,,regulilor" societatii, este in tendinte. Dar chiar nu ma intereseaza de ce vecinii mei nu si-au spalat geamurile. Ma intereseaza sa imi bat gura, pana cand ma plictisesc spunand ca e bine asa rau cum este.

 Este superb sa ma stiu libera, sanatoasa si cu buna dispozitie chiar daca si eu am de platit facturi, de remediat certuri, de oferit sprijin, de jelit morti, de mers mai departe. 

Imi place sa calatoresc si sa infrunt obstacole, simt ca doar asa voi fi intr-o zi Eu in totalitate. 

Poate ziua va venii inainte de pensie, poate intr-o alta lume sau poate chiar azi. Abia astept! 

P.S (pentru un curios) Da sunt mandra de viata mea pentru ca stiu sa fac haz de necaz si  imi place sa zambesc pentru ca stiu ca zambetul ma face frumoasa. 


zambet

Inceput

Astăzi mi-am lăsat în cutia milei
Obsesia care mă ţinea legată de mâini şi de picioare.
Nu puteam respira
Fără să întorc paginile
Şi să recitesc capitole vechi şi anoste.

Acum nu îmi mai este frică să spun
Că simt cum timpul se scurge
Cum fâşii din mine se transformă in steaguri
Pe care vântul le umflă.

Peste tot am imagini şi legături palide şi bolnăvicioase
A trecutului în care purtam ochelari cu lentile roz si radiam
Dar nu a soare sau a bucurie,
Acceptam pur şi simplu cadrele şi decorul.

Un decor pe care atunci îl imbracam în culori vii
Şi il parfumam cu miresme energizante.
Îl pierdeam in miros de fructe, de ploaie , de foc mocnic
Aţâţat de umbre.

Poate că nu voi întelege niciodată
Cât de mult exercitiu îi trebuie unui personaj
Să se dedubleze, să poarte măşti cusute, lipite
Şi obligatoriu împrumutate de la alţii.

Cine ştie cât obosit Divinitatea
Să îmi dea mie un răspuns
Tratându-mi lipsa de răbdare ca stângacie a începului
Ca o iluzie descompusă in bucati mici.

De astăzi am să învăţ să mă bucur
De fiecare clipă ce mi se scurge printre degete
Ca un copil care a descoperit marea şi jocurile cu păpuşi
Pe care le păstreaza în inima până la maturitate.

Respir în prezent
Şi viitorul este departe de momentul acesta
În care am impresia că pământul imi fuge de sub picioare
Şi rămân desculţă si firavă ca o floare de primavară.

Nu am să licitez la nicio loterie
Şansele care mă ispitesc
Si pe care când închid ochii le vad patente
Pentru că doar orbii au impresia că se vindecă prin amăgire.

Ce imi doresc de Happy Easter - X-mas?

Este dimineata, o dimineata asa de aprilie cu multa zapada...parca mi s-a strecurat printre degete inca un an si m-am urcat in masina timpului de unde ori am ajuns in trecut ori in viitor. Cine mai stie din moment ce vremea declara razboi. Bine ca inca nu mi-am depozitat hainele de iarna in dulapuri ferecate. Le voi scoate la o parada.
Astazi sunt revoltata, poate ca vremea se face vinovata pentru tot sau poate doar amestecul meu de sentimente si ganduri. Ce sa imi doresc de Craciunul acesta prevestitor Pastelui?
Poate cativa ghiocei si cateva branduse dar nu mai am cum pentru ca s-a asternut zapada.

Sa revin la lucruri mai ,,serioase" cum ar fi...barbatii. M-am saturat deplin de toate teoriile aberante care circula pe internet despre barbati si despre femei si mai ales toate teoriile pe care le traiesc si le vad zi de zi in viata ,,reala". Haosul fie cu noi!
Si ne plangem de mila si le plangem de mila altora pentru ca pasesc cu strangul in drumul lor in viata in fiecare zi.

Sa imi pierd speranta? Nici pomeneala de asa ceva dar dupa o analiza asa in limita bunului simt am constatat ca in lumea aceasta exista cateva categorii de femei si barbati de care ma izbesc zilnic si pe care tare as vrea sa-i vad altfel...poate mi-ar trebui o pereche de ochelari de cal, cine stie ce iluzie optica imi genereaza.

Eu una sunt satula de barbatii ,,pachet muschi de porc lucrat la sala" care se schimba in fata geamurilor din blocuri, sunt mereu convinsi ca o femeie va lesina la vazul lor, pentru ca dupa atata antrenament riguros, la ce miros au, cu siguranta cine le sta in apropiere va lesina.

Ma plictisesc barbatii ,,lista de diminutive" care in momentul in care deschid gura alinta tot ce le iese in cale. Genul acesta de barbati te invita la suc in mall si isi iau ca accesorii, pentru a completa probabil lipsa de materie cenusie, portofele in care gasesti sigur cateva bancnote de euro si maruntis romanesc. Mai au la pastrare pe masa, un telefon adus sau ,,imprumutat" de la prietenul din S.U.A care este ultima fita. Discutiile cu ei se reduc la fotbal, mancare de tip fast food, masini si mai ales la cai putere.

Imi displac total figurile de barbati intelectuali imbracati la costum care lucreaza in instutii importante si care au mereu impresia ca pamantul se invarte in jurul lor. Cei ,,implicati" in politic, au toate (ne)sansele. Acestia au de regula o sluga credincioasa in ,,varinta" soferului. De cele mai multe ori iti saruta mana si au un ,,limbaj" libidinos mai ales daca in mintea lor, cred cu tarie ca orice femeie le iese in cale este secretara.

Am inceput sa nu-i mai suport nici pe ,,familistii de weekend" care se afiseaza cu nevestele peste tot si cand prind un moment ,,de singuratate" hop si ei cu o remarca sau cu un laitmotiv stupid. In secunda 2 daca nevasta simte ceva se retrag in carapacea lor si isi umfla penele ca un cocos pregatit de lupta. Vin adesea cu scuze tampite si ,,se fac ca ploua" si fata de nevasta si fata de ,,victima" pe care o abordeaza.

Ma distreaza in schimb barbatii ,,sensibilosi" care se aprind repede si iau foc si au impresia ca totul dar absolut totul se reduce la nopti indelungate de iubire in dormitor pana cand obosesc, pana cand devin agresivi, pana cand mai au putin si musca din oameni,,mutilandu-se" adesea cu picatura chinezeasca. Ba ii vezi plangand , ba ii vezi nervosi, niciodata siguri pe ei.

Tipologia ,,cantaciosilor prin baruri si cafenele" mi-a displacut mereu. Au impresia ca daca laiaie frumos un cantacel si se stramba ciudat la microfon, au si ajuns vedete. Isi traiesc suferinta pe ritmuri de rock si folk, si blues si jazz. Aici in schimb mai sunt exceptii, unii o fac din necesitatea de a castiga bani. Altii sunt foarte spirituali si chiar virtuosi. Mai ca era sa ii uit pe manelisti, ,,idolii la femei" pentru ca la barbati este ocupat.

Totusi desi sunt in numar foarte mic, mai exista barbatii aia cu care poti purta discutii interminabile, care stiu in sinea lor ca femeile sunt bune, care stiu sa spuna si lucruri frumoase si simple fara sa abereze, care gatesc uneori sau te astepta acasa cu flori si ciocolata, care isi recunosc vina cand gresesc si care isi respecta parintii, respectul - off ce ,,chestie" sacra...pe acestia Doamne inmulteste-i! Cel putin pentru o perioada...si asa vremea e cum e :)

Unde sunt vecinii de altă dată?

Nu am mai scris nimic de ceva vreme, excluzând câteva referate cam ,.superficiale" pentru că mereu este loc de mai mult. De data asta nu mă întind mai mult decât îmi permite plapuma, nu pentru că este târziu în noapte sau poate chiar devreme dimineaţă ci pur şi simplu pentru că acum mai multe zile anunțasem că voi vorbii despre viaţa mea la blocul nr. 87...mă rezum la câteva vorbe, asta pentru că mă străduiesc în fiecare zi să fiu empatică, nu stiu dacă ajută la ceva dar măcar am parte de experienţe noi, la urma urmei empatia poate deschide suflete sau chiar buzunare dar să trecem peste.

Trăiesc într-o lume minuantă în care plătesc pentru confortul meu pentru că mi se pare normal să nu prea dau crezare ,,gratuităţilor", nici măcar când vine vorba de minute extra în reţeaua X sau Y sau sos extra la pizza, de ce ar fi gratis, nu pică din cer! Plus că o bună campanie publicitară care reuşeşte să mă seducă, mă câştigă involuntar şi mie îmi place, eu dau banul şi trăiesc cu mirajul şi las compania să se dezvolte de pe urma tenaţiilor mele, suntem chit!

Dar despre altceva vreau să vorbesc. Am vecini minunaţi de altfel foarte curioşi să ştie ce mănânc, cine mă vizitează şi unde lucrez. Nu prea îi salut, nu pentru că nu mă descurc cu bunele maniere ci pentru că un salut şi un zâmbet generează ,,discuţii".
Mă simt ca la spital aşa în grija unor medici ocupaţi şi a unor asistente stresante dar care îşi fac treaba, mai cu şpagă, mai fară, aici partea bună e că nu-mi cunosc limitele bolii.
Sau poate că vecinii mei sunt cu toţii jurnalişti, cine ştie...

E simplu, cineva trebuie să-mi poarte de grijă, trebuie să mă agaseze cu telefoane anunţându-mă să ,,îmi duc apometrele la citit mai devreme", cineva trebuie să îmi bată la uşă să mă întrebe dacă ,,merg încălţată în casa"(aş merge desculţă cu cea mai mare plăcere dacă aş avea grădină să simt aşa firul ierbii, dar am primit multe perechi de papuci de casă şi vreau să le folosesc), cineva trebuie să afle neapărat de la mine de ce fac baie seara şi care este programul meu de activitate, cineva trebuie să sublinieze că ,,Eu sunt şeful de scară", Dumnezeul blocului şi bineînţeles toate piperate aşa cu puţin praf de ,,chem poliţia dacă nu deschizi uşa sau dacă nu vrei să ceri ajutorul vecinilor" Un ajutor de altfel benefic mai ales când bătăile în uşă sunt aşa cu picioarele sau pumnii şi insistent, doar ca să nu ştiu că sunt singură în bloc. Cred că veneau şi pompierii dacă aş fi dat muzica la mai mult de 70 de dB sau dacă îmi chemam prietenii să dansăm o horă.

Asta pentru că o dată cu mutarea mea nu mi-am permis să cumpăr deja clasica plăcintă americană şi să o împart la toate uşile. Cu sufletul frânt vreau din lăuntrul fiinţei mele ca vecinii mei să mă adopte poate aşa voi afla şi eu de ce comuniştii nu ştiu că nu mai au Ceaşcă din care să soarbă şi pentru care să soarbă.
Unde-s oare vremurile de altă dată ?!

P.S. 1. preaslăvitul, atotştiutorul, bunul şi stimabilul de 3 ori şef de scară are nevoie de o secretară cel puţin aşa îmi place să cred, poate mă înşel, indiferent de situaţie afişul de la intrarea în bloc sunt convinsă că a trecut prin mâinile lui, doar e Şef...şi un şef are mereu dreptate mai ales când foloseşte reguli de scris şi citit. Vă las să vă luaţi un pix roşu să corectaţi greşelile.

P.S. 2. O dată cu trecerea sărbătorilor de iarnă , brazii se aruncă, dar obligatoriu se aruncă pe geam. Într-o zi de iarnă pe la finele lunii ianuarie respiram şi eu puţin aer poluat ţinându-mi din întâmplare geamul deschis. Vecinul de la 3 şi-a aruncat bradul pe geam deşi ghena de gunoi era la câţiva metri. Mă gândesc la 2 variante: vrea ca bradul să prindă rădăcini sau îl păstrează pentru anul viitor în stare naturală aşa ,,aplecat la pământ".
Bine că nu avea globuri altfel câinii comunitari ar fi avut jucării noi.

E deja trecut de 6 dimineaţa, vecina de la 1 îmi bate de ceva timp la uşă, vrea să ştie probabil de ce lumina din bucătărie este aprinsă, draga de ea, nu vrea să plătesc mult curentul, câtă empatie. Asta mă gândeam şi eu să fac la bătrâneţe , să devin empatică şi curioasă dar îmi iau şi un câine cu care să vorbesc nu de alta dar cei care merg încălţaţi în casa, fac baie noaptea şi nu îşi invită vecinii la cafea, trebuie muşcaţi şi daţi pe mâna poliţiei! Ruşine, ruşine să-mi fie!

palme si riduri

Am auzit de terapia prin scris...si m-am gandit sa-mi scot ,,sensibilitatea" de la naftalina...Astazi nu mai vreau concursuri de poezie si intreceri scolaresti. Astazi constientizez mai mult decat oricand ca orice clipa conteaza...si astazi imi las ,,amprentele" in versuri.

RID

de fiecare data cand privesc liniile din palma
ele se adancesc in riduri
cremele fine si substante magice
vandute de negustori nepriceputi,
nu ar face decat sa cicatrizele amprentele
pe care nu le-am mai lasa pe caii albi cu unicorn
pe inimile care bat
pe parul fin si ravasit
pe usa care iti deschide casa
pe sticla in care este adunata savoarea lumi.

cu ce folos ne-am apara de timp
cand timpul lasa numai riduri?
si rid cu rid acoperit,
mai naste-n urma alte riduri

si cui nu-i place sa priveasca
nu stie sa imbatraneasca,
nu stie sa respire-ncet,
nu stie sa tamaduiasca,
nu stie ca anii vin si trec.

omenii mari sunt tot mai reci
desi pe stachiile lor
poarta manusi impodobite
cu fire scumpe si nailon.

oamenii mici au riduri multe,
pe frunti, in palme si sub ochi
si au si vise asternute
in sapaturile mainilor.

dar sunt si maini in lumea asta
fara de care n-am putea
ca sa deschidem alte palme,
ce-si lasa formele pe fete
ce mangaie si buzele fine si poate solduri indrzanete.

acele maini vor si manusi
si uneori se dau cu creme
de multe ori deschid si usi
de alte ori n-au sange-n vene.

acele maini nu le gasesti
la printi, doctori si la cersetori
ci doar la cei nehotarati
care nu stiu ca palmele au rostul lor.

revin in prezent

Ca sa astept cu ,,sufletul la gura" sfarsitul lumii, m-am decis sa mai fac cativa pasi marunti in comnicare. Imi abandonasem total oaza mea de liniste spirituala ...de pe data de 31 martie 2011, ce ironie! Dar este o ironie personala...si se intampla ca undeva sa inceapa ceva si in alta parte sa se sfarseasca. Defapt chiar si asa este...cat de mult as iubi si pretui eu fiecare moment, nu le putem avea pe toate. Chiar nu. Sau daca sunt, sunt cu portia, cu inghitituri mici si cam pe nerasuflate. Nu stiu cat de empatici sunt oamenii dar mi-ar placea sa cred ca sunt multi ca mine care savureaza cu intensitate o ceasca de ceai, o tigara nesanatoasa, o imbratisare calduroasa si un zambet miraculos.

Da`cum nimeni nu-i perfect, imi sta uneori in caracter ,,sa incurc butoaiele" si sa vreau din ce in ce mai mult din fiecare. Inca nu stiu daca asta duce in vreo forma la perseverenta. Macar incerc. Si mai am si eu dilemele mele...gen: ti se intampla sa nu crezi in unele vorbe si apoi sa iti devina devize? Cat de ciudat ne jucam uneori cu cuvintele asa ca sa treaca timpul. Si trece nu-i probelema, doar ca ajungi sa crezi in jocurile tale cu intensitate si chiar sa-ti faci un scop din asta.

Si de data asta cred in clisee nenorocite care ma fac sa ma simt bine. :)

Pe curand,

ma intorc cu vesti de orice fel!

Ce ne face sa visăm?

Patul meu. Camera mea cu perdele roșii (este singura culoare pentru care cred că sunt în stare ,,să bag mâna in foc" că îi voi fi fidelă toată viaţa ) și liniștea unui moment în care noaptea se amesteca cu ziua. 

E răcoare și mă dor ochii de parcă aș fi sudat fară mască și toate scânteile mi s-au agățat de pleoape.  Nu cred că există pentru mine altă formă de profunzime cum este acesta.

Patul în care dorm în fiecare noapte, a ajuns regatul meu şi revuz să îl împart. Dincolo de ,,egoismul" acesta, patul meu nu este o reală motivaţie... aşa că nu lupt mereu, nu voi  mai avea nevoie de el în altă lume şi nici nu îl las moştenire cuiva dar trăiesc atât de intens momentul  cu convingerea că nimeni nu îmi mai poate oferii aşa ceva. 

Cea mai ciudată stare în care visez cu ochii deschiși simţind cu muşchii mi se relaxează. 

Intru parcă într-un fel de hipnoză. Nu am nevoie nici măcar de gânduri, de griji, de cuvinte. 

Fiecare bătaie de inimă e în același ritm cu muzica pe care o ascult...

http://www.youtube.com/watch?v=8iEx_pfOSNA


P.S...ulterior am înteles că starea descrisă se numeşte ,,vis lucid" sau cel puţin trăirea mea de atunci se apropia de acestă stare.


Conştientizăm că visăm...sau ne propunem să visăm ceva şi toată noaptea ne îndreptăm atenţia spre gândurile ,,setate" în mintea noastră.  

Cât mă mai costă păcatele?

Eram copil când mergeam la biserică, într-o zonă a țării unde tradițiile au fost conservate bine, unde campaniile publicitare nu inspiră multă încredere, unde reclamele deși sunt la îndemâna oricui nu au puterea de a crea nevoi. 

Acolo oamenii au mâinile muncite și capetele plecate, griji diverse și doar o zi liberă. 

Ziua de duminică, când se îmbracă cu cele mai bune haine și merg să se găsească adevărul și credința în Divinitate. Și ,,procesiunea” începe. 

    Cuvinele sunt mereu aceleași, slujba are ,,etapele” ei. Doar dacă ești absent și mintea ta fuge în alte locuri obsevi babele de la intrarea în lăcașul de cult, cum bârfesc șușotit și doar dacă ochii tăi caută altceva în afară de fețele cuvioase ale sfinților, vezi marea cutie a milei în care se adună ,,mărunțișul” și bărbatul bărbos care o păzește. Și închizi ochii și îți zici rugăciunile și îți faci crucile și te gândești că siguranța este de partea ta. Și chiar este, asta dacă ai cel puțin mărunțiș în buzunare pentru că la jumătatea slujbei o farfurie îți este întinsă sub nas în care trebuie să pui bani, ce are fiecare. Și nu cumva să refuzi să te scormonești pentru că privirea tăioasă a ,,omului angajat pentru asta” îți va strica dispoziția pentru întreaga zi.

       

      Vorbe, multe vorbe sunt rostite, se aud cântările corului, lumea se așeză în genunchi, face metanii și își plânge morții. Nimic anormal până acum. 

Slujba se apropie de sfârșit și e rândul preotului să vorbească despre Evanghelia din ziua respectivă, să spună o pildă, un sfat, o sugestie.  

Toată ,,încărcătura” spirituală îți este zdruncinată când auzi din gura celui care se află la altar : ,,Nu veniți cu lumânări de acasă, cumpărațile doar pe cele de la biserică, doar ele au ștampilă! Doar acestea se pot aprinde pentru sufletele viilor și ale morților, dacă găsim lumânări de alt fel, le vom stinge și arunca!”

Un ,,credincios cu tupeu” îl întrebă de ce. Răspuns simplu și la obiect: doar acestea sunt făcute 100% din ceară naturală. Predica este continuată fără detalii sau ale întrebări.

Scump, scump să ne vindecăm sufletele mici de păcatele mari...

La o distanță de aproape 600 de km de orașul copilăriei mele, adică în București,  B.O.R are soluții pe care Sfântul Fisc nu le cunoaște.

Din categoria, solicitați bonul fiscal înainte de a părăsii această unitate: peste 18 milioane de euro au fost donați la biserică în 2010 de către bucureșteni, 60% dintre aceștia nu au primit chitanță, potrivit unui sondaj făcul de SNSPA.

Din categoria nu am bani dar dacă trebuie, trebuie : Arhiepiscopia Bucureştilor cere parohiilor să cumpere 120 de sticle cu vin şi să îi oblige pe credincioşi să cumpere lumânări făcute de eparhie. Un preot din județul Dâmbovița i-a ameninţat pe enoriaşi că vor primi amendă de 5.000 de lei noi dacă aprind alte lumânări decât cele vândute în biserică şi spune că a decis acest lucru de teama controalelor de la Episcopie. 

A îndrăznit cineva să spună ceva de bani murdari sau manipulare? Doamne ferește!

Obsesii feministe. Te-am abandonat dar nu te uit

Da, mi-am abandonat lumea virtuală în favoarea lumii reale, schimbările sunt benefice, un moment de respiro face bine nu doar pentru ten :)

insă am realizat cu stupoare ca I'm addicted...

viaţa e mai gri chiar cu reflexe negre fără laptop, telefon, ziare, TV, cărți (de bucate). 

Așa că m-am decis să mai scriu câte ceva, nu că aș avea de dezvăluit informații secrete, fantezii sau lucruri abstracte deşi mi-ar fi placut şi asta...

dar sunţin cauza acesta de acum , aşa numita ...toană de moment,  când mi se pune pata şi  orice înălbitor este inutil.

Subliminal prost manageriat sau neatenţie?

La ce vă gândiţi când auziţi cuvântul Mc Donald`s? 

a. La un hamburger delicios.

b. La locul în care ne petrecem timpul alături de copiii noştri, a vecilor, a rudelor, a prietenilor.

c. Fast food-ul pe care îl ocolesc frecvent.

d. Altele. Cum ar fi?

Ei bine, eu de câteva zile când aud de Mc D, mă gândesc la funduri, şi nu e vorba de fundurile pe care tocăm legumele ,,minunate" aflate în sandwich-urile  ci  fundul care ,,îmi  zâmbeşte" în fiecare zi de zi în staţia de metrou ,,Piaţa Unirii". 

Ochii mei se fixează la imaginea care imi rămâne o vreme întipărită  în subconştient. Nu că aş milita împotriva desfiinţării mâncării de tip fast food, nici pomeneală şi aş  fi ipocrită să spun că nu mănânc în acel loc, încă Slavă Domnului nu am păţit nimic până acum consumând produse de acest fel.

Ştiu că nu sunt sănătoase, ştiu că nu sunt naturale, dar şi firma trebuie să trăiescă din ceva, right? 

În plus agitaţia din jurul nostru ne împiedică să avem un regim alimentar ,,slow food".

Doream să spun că sunt convinsă că şi eu şi mulţi, mulţi alţi trecători s-au simţit la fel de dezgustaţi ca şi mine, în momentul când au vazut magica reclamă. 

M-am gândit la un moment dat  că este vorba de mesajul subliminal, ascuns în spatea imaginii, din dorinţa firmei de a-şi vinde mai bine produsele...Dar chiar aşa?

Ar mai fi loc de câteva interpretări.

1.Eu ca potenţial cumpărător observ cum compania ,,îmi întoarce fundul" când doresc să îi fac vânzare.

2.Toate preparatele cumpărate de aici, ajung în fund.

3. Cumpărăturile de la  Mc Donald`s ne lasă în fundul gol!

4. Un fund gol se menţine cu hamburger-ul de la Mc.D.

5. Fundul tău va fi la fel de mare, dăcă mănânci la Mc.D.

Sper totuşi că reclama a fost lipită pe stâlp, de persoane care nu au fost atente la detalii (aşa e când cei angajaţi pentru astfel de job-uri se grăbesc şi lucreză doar noaptea). 

Vă las să vă delectaţi cu imaginea, scuze pentru claritate, încă fac chetă să îmi cumpăr un aparat foto, e criză, sunt ,,în fundul gol".      

De ce doarme?

Ziua  îşi deschidea pleoapele şi soarele leneş încerca să se cocoţe într-un colţ de cer. Eram în Gara de Nord de mai bine de o oră şi aşteptăm un tren întârziat ce urma să soceasca din Sofia. Plecam la Suceava.

Cu fiecare minut scurs realizam că nu am nici o şansă să ajung la destinaţie la ora care figura pe bilet şi cel mai tare mă indispunea faptul că în compartimentele ,,super moderne" ale trenului nu existau prize. Aveam de călătorit 7 ore apoi eram nevoită să schimb trenul pentru a ajunge  la Vatra Dornei. 

Dar lucruri de acest fel mi s-au întâmplat frecvent, şi cum ,,repetiţia este mama învăţăturii" m-am obişnuit. În 7 ore, avem timp să mă acomodez cu  fiecare colţ de vagon-rebut din import. Făceam parte din decorul în stilul Retro adoptat de draga noastră Patrie  care primeşte tot ce se oferă gratis de la alţii chiar şi dacă este în ultimul stadiu de folosinţă. Criză finaciară + datorii + lipsă de fonduri + multe alte, ştim deja. 

A sosit şi trenul, m-am urcat în vagonul de clasă a II a, mi-am găsit locul şi m-am aşezat. Aglomeraţie şi lipsă de căldură şi dar avem companie. Frigul mă făcea să îmi invit dinţii la un step şi nu mă opream din strănuturi. M-am conformat în lipsă de ceva mai bun, şi m-am hotărât să dorm pe scaunul vechi al compartimentului pe care multe funduri au amorţit  de-a lungul anilor. 

A venit şi controlorul şi ne-a verificat biletele şi ne-a invitat la clasa I fără să îi spunem ceva sau să îi dăm spagă! Zis şi făcut. M-am deplasat uşor şi am ajuns la clasă I însoţită de partenerii mei de drum.

Pătrundeam aici într-o altă lume, mai mult confort dar nici ţipenie de om, cu toate că atunci când mi-am luat biletul de la ghişeu mi s-a zis că singurele locuri libere sunt la clasa a II a. Am înţeles ulterior  gestul controlorului, identificându-l cu faptul  că mă aflam în tren în treia zi de Crăciun deci se promova ,,bunătatea". 

M-am instalat rapid în ,,noul" compartiment şi aşteptam momentul prielnic să merg la toaletă. Mi-am făcut curaj în ciuda faptului că lipseam doar pentru 2 minute, mă gândeam neîncetat doar la bagaje, în mintea mea se creionau scenarii şi sperăm să nu se întâmple ceea ce nu-mi doream.  

Am deschis uşa ruginită a cabinei wc şi când să mă bucur de libertate, am constatat că vasul de toaletă este mult prea înalt, mi-aş fi dorit că îl acel moment să fiu un mutant cu lungii picioare lungi, cât mai lungi să mă pot bucura de libertatea acelei clipe. (Ăsta e cel mai stanjenitor lucru pe care îl simt de fiecare dată când călătoresc cu trenul, toate toaletele sunt la fel.)

Întoarsă în compartiment, mi-am găsit bagajele intacte şi mintea mi s-a mai limpezit. Mi-am lipit obrazul cald de fereastră dură şi slinoasă am aţipit ignorând-mi partenerii de călătorie, o familie cu 3 membri : bunica, fiu şi nepoată. 

Ei căutau conversaţie, dar eu îmi doream să ajung în lumea viselor. Vocile lor groase şi 

enervante se auzeau până în compartimentul alăturat. Se scurg câteva minute şi încă buimacă de somn deschid ochii grei şi îi privesc. Ochii lor aţintiţi spre mine mă transformau într-o pradă importantă, si ma foiam delung şi incomoditatea scaunului mă obosea. Am aţipit iar si auzeam constant aceleaşi sunete, aceleasi întrebari, aceleasii exclamatii.

Fiul işi suna din 30 in 30 de minute o cunoştinţă şi îl auzeai zicând ,, Bă Vasilică îi frumos in tren bă, nu am mai fost ma cu trenul ăsta, bă da` tu vii in gară după mine, vom avea întarziere." După ce închidea telefonul  îşi continua conversaţia cu  fiica lui, îl auzeam foindu-se şi spunându-i fiicei sale că trenul are scaune frumoase şi sau alte subiecte din care am aflat eu care era arborele lor genealogic. Discutia lor lua amploare şi iar eu eram subiectul  lor , mărunţit si nedigerat, mestecat cu gurile lor mari şi nesătule ,,Da` de ce doarme în tren?", ,,Da` a amorţit?", ,,Stă lângă geam, e cald acolo?" 

Îmi deschideam ochii şi nu evitam să îmi arunc privirea insistent şi tăios spre feţele lor, se uitau la mine şi tăceau brusc. 

Mi-am făcut ambiţia şi mi-am continuat somnul. Înainte de a ajunge la destinaţie, am deschis ochii şi am admirat-o pe bunica îmbrăcată sumar, cu vreo 5 perechi de şosete care se vedeau ieşind din cizmele scurte, cu 3 pulovere care mai de care cu guler sau anchior, o fusta groasă din lână, cu caciula cenuşie ascunsă sub un batic galben ţipător. Era chiar lângă mine, m-a privit iar şi am auzit-o ,, Ai dormit? Până unde mergi, tu fată?"

,,Până unde vrea trenul".