Patul meu. Camera mea cu perdele roșii (este singura culoare pentru care cred că sunt în stare ,,să bag mâna in foc" că îi voi fi fidelă toată viaţa ) și liniștea unui moment în care noaptea se amesteca cu ziua.
E răcoare și mă dor ochii de parcă aș fi sudat fară mască și toate scânteile mi s-au agățat de pleoape. Nu cred că există pentru mine altă formă de profunzime cum este acesta.
Patul în care dorm în fiecare noapte, a ajuns regatul meu şi revuz să îl împart. Dincolo de ,,egoismul" acesta, patul meu nu este o reală motivaţie... aşa că nu lupt mereu, nu voi mai avea nevoie de el în altă lume şi nici nu îl las moştenire cuiva dar trăiesc atât de intens momentul cu convingerea că nimeni nu îmi mai poate oferii aşa ceva.
Cea mai ciudată stare în care visez cu ochii deschiși simţind cu muşchii mi se relaxează.
Intru parcă într-un fel de hipnoză. Nu am nevoie nici măcar de gânduri, de griji, de cuvinte.
Fiecare bătaie de inimă e în același ritm cu muzica pe care o ascult...
P.S...ulterior am înteles că starea descrisă se numeşte ,,vis lucid" sau cel puţin trăirea mea de atunci se apropia de acestă stare.
Conştientizăm că visăm...sau ne propunem să visăm ceva şi toată noaptea ne îndreptăm atenţia spre gândurile ,,setate" în mintea noastră.
