Ce ne face sa visăm?

Patul meu. Camera mea cu perdele roșii (este singura culoare pentru care cred că sunt în stare ,,să bag mâna in foc" că îi voi fi fidelă toată viaţa ) și liniștea unui moment în care noaptea se amesteca cu ziua. 

E răcoare și mă dor ochii de parcă aș fi sudat fară mască și toate scânteile mi s-au agățat de pleoape.  Nu cred că există pentru mine altă formă de profunzime cum este acesta.

Patul în care dorm în fiecare noapte, a ajuns regatul meu şi revuz să îl împart. Dincolo de ,,egoismul" acesta, patul meu nu este o reală motivaţie... aşa că nu lupt mereu, nu voi  mai avea nevoie de el în altă lume şi nici nu îl las moştenire cuiva dar trăiesc atât de intens momentul  cu convingerea că nimeni nu îmi mai poate oferii aşa ceva. 

Cea mai ciudată stare în care visez cu ochii deschiși simţind cu muşchii mi se relaxează. 

Intru parcă într-un fel de hipnoză. Nu am nevoie nici măcar de gânduri, de griji, de cuvinte. 

Fiecare bătaie de inimă e în același ritm cu muzica pe care o ascult...

http://www.youtube.com/watch?v=8iEx_pfOSNA


P.S...ulterior am înteles că starea descrisă se numeşte ,,vis lucid" sau cel puţin trăirea mea de atunci se apropia de acestă stare.


Conştientizăm că visăm...sau ne propunem să visăm ceva şi toată noaptea ne îndreptăm atenţia spre gândurile ,,setate" în mintea noastră.  

Cât mă mai costă păcatele?

Eram copil când mergeam la biserică, într-o zonă a țării unde tradițiile au fost conservate bine, unde campaniile publicitare nu inspiră multă încredere, unde reclamele deși sunt la îndemâna oricui nu au puterea de a crea nevoi. 

Acolo oamenii au mâinile muncite și capetele plecate, griji diverse și doar o zi liberă. 

Ziua de duminică, când se îmbracă cu cele mai bune haine și merg să se găsească adevărul și credința în Divinitate. Și ,,procesiunea” începe. 

    Cuvinele sunt mereu aceleași, slujba are ,,etapele” ei. Doar dacă ești absent și mintea ta fuge în alte locuri obsevi babele de la intrarea în lăcașul de cult, cum bârfesc șușotit și doar dacă ochii tăi caută altceva în afară de fețele cuvioase ale sfinților, vezi marea cutie a milei în care se adună ,,mărunțișul” și bărbatul bărbos care o păzește. Și închizi ochii și îți zici rugăciunile și îți faci crucile și te gândești că siguranța este de partea ta. Și chiar este, asta dacă ai cel puțin mărunțiș în buzunare pentru că la jumătatea slujbei o farfurie îți este întinsă sub nas în care trebuie să pui bani, ce are fiecare. Și nu cumva să refuzi să te scormonești pentru că privirea tăioasă a ,,omului angajat pentru asta” îți va strica dispoziția pentru întreaga zi.

       

      Vorbe, multe vorbe sunt rostite, se aud cântările corului, lumea se așeză în genunchi, face metanii și își plânge morții. Nimic anormal până acum. 

Slujba se apropie de sfârșit și e rândul preotului să vorbească despre Evanghelia din ziua respectivă, să spună o pildă, un sfat, o sugestie.  

Toată ,,încărcătura” spirituală îți este zdruncinată când auzi din gura celui care se află la altar : ,,Nu veniți cu lumânări de acasă, cumpărațile doar pe cele de la biserică, doar ele au ștampilă! Doar acestea se pot aprinde pentru sufletele viilor și ale morților, dacă găsim lumânări de alt fel, le vom stinge și arunca!”

Un ,,credincios cu tupeu” îl întrebă de ce. Răspuns simplu și la obiect: doar acestea sunt făcute 100% din ceară naturală. Predica este continuată fără detalii sau ale întrebări.

Scump, scump să ne vindecăm sufletele mici de păcatele mari...

La o distanță de aproape 600 de km de orașul copilăriei mele, adică în București,  B.O.R are soluții pe care Sfântul Fisc nu le cunoaște.

Din categoria, solicitați bonul fiscal înainte de a părăsii această unitate: peste 18 milioane de euro au fost donați la biserică în 2010 de către bucureșteni, 60% dintre aceștia nu au primit chitanță, potrivit unui sondaj făcul de SNSPA.

Din categoria nu am bani dar dacă trebuie, trebuie : Arhiepiscopia Bucureştilor cere parohiilor să cumpere 120 de sticle cu vin şi să îi oblige pe credincioşi să cumpere lumânări făcute de eparhie. Un preot din județul Dâmbovița i-a ameninţat pe enoriaşi că vor primi amendă de 5.000 de lei noi dacă aprind alte lumânări decât cele vândute în biserică şi spune că a decis acest lucru de teama controalelor de la Episcopie. 

A îndrăznit cineva să spună ceva de bani murdari sau manipulare? Doamne ferește!

Obsesii feministe. Te-am abandonat dar nu te uit

Da, mi-am abandonat lumea virtuală în favoarea lumii reale, schimbările sunt benefice, un moment de respiro face bine nu doar pentru ten :)

insă am realizat cu stupoare ca I'm addicted...

viaţa e mai gri chiar cu reflexe negre fără laptop, telefon, ziare, TV, cărți (de bucate). 

Așa că m-am decis să mai scriu câte ceva, nu că aș avea de dezvăluit informații secrete, fantezii sau lucruri abstracte deşi mi-ar fi placut şi asta...

dar sunţin cauza acesta de acum , aşa numita ...toană de moment,  când mi se pune pata şi  orice înălbitor este inutil.

Subliminal prost manageriat sau neatenţie?

La ce vă gândiţi când auziţi cuvântul Mc Donald`s? 

a. La un hamburger delicios.

b. La locul în care ne petrecem timpul alături de copiii noştri, a vecilor, a rudelor, a prietenilor.

c. Fast food-ul pe care îl ocolesc frecvent.

d. Altele. Cum ar fi?

Ei bine, eu de câteva zile când aud de Mc D, mă gândesc la funduri, şi nu e vorba de fundurile pe care tocăm legumele ,,minunate" aflate în sandwich-urile  ci  fundul care ,,îmi  zâmbeşte" în fiecare zi de zi în staţia de metrou ,,Piaţa Unirii". 

Ochii mei se fixează la imaginea care imi rămâne o vreme întipărită  în subconştient. Nu că aş milita împotriva desfiinţării mâncării de tip fast food, nici pomeneală şi aş  fi ipocrită să spun că nu mănânc în acel loc, încă Slavă Domnului nu am păţit nimic până acum consumând produse de acest fel.

Ştiu că nu sunt sănătoase, ştiu că nu sunt naturale, dar şi firma trebuie să trăiescă din ceva, right? 

În plus agitaţia din jurul nostru ne împiedică să avem un regim alimentar ,,slow food".

Doream să spun că sunt convinsă că şi eu şi mulţi, mulţi alţi trecători s-au simţit la fel de dezgustaţi ca şi mine, în momentul când au vazut magica reclamă. 

M-am gândit la un moment dat  că este vorba de mesajul subliminal, ascuns în spatea imaginii, din dorinţa firmei de a-şi vinde mai bine produsele...Dar chiar aşa?

Ar mai fi loc de câteva interpretări.

1.Eu ca potenţial cumpărător observ cum compania ,,îmi întoarce fundul" când doresc să îi fac vânzare.

2.Toate preparatele cumpărate de aici, ajung în fund.

3. Cumpărăturile de la  Mc Donald`s ne lasă în fundul gol!

4. Un fund gol se menţine cu hamburger-ul de la Mc.D.

5. Fundul tău va fi la fel de mare, dăcă mănânci la Mc.D.

Sper totuşi că reclama a fost lipită pe stâlp, de persoane care nu au fost atente la detalii (aşa e când cei angajaţi pentru astfel de job-uri se grăbesc şi lucreză doar noaptea). 

Vă las să vă delectaţi cu imaginea, scuze pentru claritate, încă fac chetă să îmi cumpăr un aparat foto, e criză, sunt ,,în fundul gol".      

De ce doarme?

Ziua  îşi deschidea pleoapele şi soarele leneş încerca să se cocoţe într-un colţ de cer. Eram în Gara de Nord de mai bine de o oră şi aşteptăm un tren întârziat ce urma să soceasca din Sofia. Plecam la Suceava.

Cu fiecare minut scurs realizam că nu am nici o şansă să ajung la destinaţie la ora care figura pe bilet şi cel mai tare mă indispunea faptul că în compartimentele ,,super moderne" ale trenului nu existau prize. Aveam de călătorit 7 ore apoi eram nevoită să schimb trenul pentru a ajunge  la Vatra Dornei. 

Dar lucruri de acest fel mi s-au întâmplat frecvent, şi cum ,,repetiţia este mama învăţăturii" m-am obişnuit. În 7 ore, avem timp să mă acomodez cu  fiecare colţ de vagon-rebut din import. Făceam parte din decorul în stilul Retro adoptat de draga noastră Patrie  care primeşte tot ce se oferă gratis de la alţii chiar şi dacă este în ultimul stadiu de folosinţă. Criză finaciară + datorii + lipsă de fonduri + multe alte, ştim deja. 

A sosit şi trenul, m-am urcat în vagonul de clasă a II a, mi-am găsit locul şi m-am aşezat. Aglomeraţie şi lipsă de căldură şi dar avem companie. Frigul mă făcea să îmi invit dinţii la un step şi nu mă opream din strănuturi. M-am conformat în lipsă de ceva mai bun, şi m-am hotărât să dorm pe scaunul vechi al compartimentului pe care multe funduri au amorţit  de-a lungul anilor. 

A venit şi controlorul şi ne-a verificat biletele şi ne-a invitat la clasa I fără să îi spunem ceva sau să îi dăm spagă! Zis şi făcut. M-am deplasat uşor şi am ajuns la clasă I însoţită de partenerii mei de drum.

Pătrundeam aici într-o altă lume, mai mult confort dar nici ţipenie de om, cu toate că atunci când mi-am luat biletul de la ghişeu mi s-a zis că singurele locuri libere sunt la clasa a II a. Am înţeles ulterior  gestul controlorului, identificându-l cu faptul  că mă aflam în tren în treia zi de Crăciun deci se promova ,,bunătatea". 

M-am instalat rapid în ,,noul" compartiment şi aşteptam momentul prielnic să merg la toaletă. Mi-am făcut curaj în ciuda faptului că lipseam doar pentru 2 minute, mă gândeam neîncetat doar la bagaje, în mintea mea se creionau scenarii şi sperăm să nu se întâmple ceea ce nu-mi doream.  

Am deschis uşa ruginită a cabinei wc şi când să mă bucur de libertate, am constatat că vasul de toaletă este mult prea înalt, mi-aş fi dorit că îl acel moment să fiu un mutant cu lungii picioare lungi, cât mai lungi să mă pot bucura de libertatea acelei clipe. (Ăsta e cel mai stanjenitor lucru pe care îl simt de fiecare dată când călătoresc cu trenul, toate toaletele sunt la fel.)

Întoarsă în compartiment, mi-am găsit bagajele intacte şi mintea mi s-a mai limpezit. Mi-am lipit obrazul cald de fereastră dură şi slinoasă am aţipit ignorând-mi partenerii de călătorie, o familie cu 3 membri : bunica, fiu şi nepoată. 

Ei căutau conversaţie, dar eu îmi doream să ajung în lumea viselor. Vocile lor groase şi 

enervante se auzeau până în compartimentul alăturat. Se scurg câteva minute şi încă buimacă de somn deschid ochii grei şi îi privesc. Ochii lor aţintiţi spre mine mă transformau într-o pradă importantă, si ma foiam delung şi incomoditatea scaunului mă obosea. Am aţipit iar si auzeam constant aceleaşi sunete, aceleasi întrebari, aceleasii exclamatii.

Fiul işi suna din 30 in 30 de minute o cunoştinţă şi îl auzeai zicând ,, Bă Vasilică îi frumos in tren bă, nu am mai fost ma cu trenul ăsta, bă da` tu vii in gară după mine, vom avea întarziere." După ce închidea telefonul  îşi continua conversaţia cu  fiica lui, îl auzeam foindu-se şi spunându-i fiicei sale că trenul are scaune frumoase şi sau alte subiecte din care am aflat eu care era arborele lor genealogic. Discutia lor lua amploare şi iar eu eram subiectul  lor , mărunţit si nedigerat, mestecat cu gurile lor mari şi nesătule ,,Da` de ce doarme în tren?", ,,Da` a amorţit?", ,,Stă lângă geam, e cald acolo?" 

Îmi deschideam ochii şi nu evitam să îmi arunc privirea insistent şi tăios spre feţele lor, se uitau la mine şi tăceau brusc. 

Mi-am făcut ambiţia şi mi-am continuat somnul. Înainte de a ajunge la destinaţie, am deschis ochii şi am admirat-o pe bunica îmbrăcată sumar, cu vreo 5 perechi de şosete care se vedeau ieşind din cizmele scurte, cu 3 pulovere care mai de care cu guler sau anchior, o fusta groasă din lână, cu caciula cenuşie ascunsă sub un batic galben ţipător. Era chiar lângă mine, m-a privit iar şi am auzit-o ,, Ai dormit? Până unde mergi, tu fată?"

,,Până unde vrea trenul".